Ghelar

In Tara Padurenilor, la Ghelari, o biserica a trecut prin istorie ca un martir. Inainte de a creste maiestuos, pe un varf de munte, din sudoarea minerilor si tenacitatea suprafireasca a unui preot, biserica aceasta a fost doar un vis neobisnuit. La porunca lui Dumnezeu Insusi, a fost cladita pe cel mai inalt loc din sat, care s-a dovedit a fi o adevarata Golgota. Pentru ca biserica lor sa se nasca, iar apoi sa nu moara, minerii din Ghelari si-au ingropat la temeliile ei viata. Si inca mai au de dat

Biserica din vis

De la Castelul Corvinilor pe raul Cerna, prin padure, urca un drum parca spre nicaieri. Satele sunt ascunse de unduiri acoperite de codri: Muntii Poiana Rusca. Dupa vreo douazeci de minute de mers cu masina, orizontul se trage ca o cortina si ti se deschide in fata un platou taiat la stanga si dreapta de vai adanci, pe care sunt rasfirate case modeste, vopsite in culori pamantii. Sus, pe platou, se afla satul Ghelari, supranumit si "locul unde se naste fierul", pentru ca aici se scoate metalul din martuntaiele muntelui si se topeste, de aproape doua milenii. Un cuptor din secolul II dupa Hristos sta marturie si azi.
In centrul satului, pe o capatana de piatra, domina, ca o imparateasa a lumii, o biserica alba, cu doua turnuri care o leaga de cer. Poalele ii sunt marginite de o dantelarie de case si de gradini.
"Catedrala" din Ghelari, cum i se spune datorita marimii sale, este fala Tarii Padurenilor. Inalta de 47 de metri si lunga tot pe atat, primeste in pantecul sau pana la o mie de suflete, adica aproape toata suflarea ortodoxa din sat. Dar nu doar pentru dimensiunile sale, ci mai ales pentru istoria ei, aceasta biserica este sufletul padurenilor. Toata existenta ei este presarata cu evenimente neobisnuite, unele dramatice, altele fericite. Pentru salvarea de la prabusire a lacasului s-au caznit trei generatii de ghelari.
Curtea care o imprejmuieste este in ton cu biserica: larga, terasata, pavata cu marmura, marginita de pomi carora toamna le-a dat foc si de stalpi purtatori de felinare, impodobita cu vase monumentale din piatra si o fantana arteziana pe care este un basorelief cu Cina cea de taina. Parca ai fi in curtea unui palat princiar, si nu in ograda unei biserici de tara din varf de deal. Pe fatada bisericii, o icoana a Judecatii de apoi realizata in mozaic straluceste ametitor in lumina limpede de toamna.
Inauntru, acelasi lux de ctitorie domneasca. Pictura murala de-o frumusete rara, cu chipuri de sfinti care isi "intorc" privirea dupa tine, oricum te-ai misca. Balcoane generoase, cu arcade brancovenesti. Candelabru somptuos, suflat cu aur, ca si amvonul si tronul arhieresc. Catapeteasma migalos sculptata si trasa in foita de aur, care, sub soarele de amiaza ce patrunde prin ferestrele largi, pare acoperita de-un foc care nu arde. Pardoseala din marmura sclipeste de curatenie. Din difuzoare ascunse dupa coloane de marmura se aud vechi cantece bizantine. O atmosfera care te obliga sa vorbesti in soapta, sa umbli fara zgomot si sa te rogi in gand, ca sa coboare sfintii si ingerii de pe pereti. Nici urma de aerul imbacsit pe care l-am respirat in atatea biserici satesti. Nimic nepotrivit sau urat. Cativa sateni, imbracati cu hainele lor cele mai bune, asteapta cuminti, asezati pe scaune si cu ochii pe catapeteasma, sa vina parintele paroh Vasile Vlad. "E la o inmormantare, dar nu mai intarzie mult si vine sa spovedeasca si sa slujeasca vecernia" - ma asigura o batranica imbrobodita cu un sal mare, negru. Chiar la intrare, in dreapta, este mormantul ctitorului, parintele Florea Nerva (n. 1906 - d. 1990) - o legenda scumpa a padurenilor.